Zilele astea am vizitat o fiintza draga peste care au trecut multe primaveri pline de sperantze risipite, veri calcinante, zile de toamna impovarate si ierni cu sufletul infrigurat. In ultima vreme e cumplit de apasata de singurate. Atat de tare, incat obosita a lasat povara jos si s-a lasat diagnosticata cu depresie majora. Grabindu-ma sa-i duc in dar prezentza mea, eram convinsa ca ii va prii, chiar daca nu ma asteptam la efuziuni. Surpriza a fost ca atentzia noastra a stingherit-o, a nelinishtit-o si a adancit-o mai tare in singurate, intr-atat incat cu toata candoarea si tristetea, intr-o incercare de recuperare a autoritatii pierdute s-a rastit la noi "hai, plecati, fiecare la casa lui!"
Si m-am gandit atunci, de ce te simti mai singur in 2 sau in 3 sau in 15? Poate pentru ca te trezesti ca intr-o camera din aia cu zeci de oglinzi si iti vezi singuratea reflectata la infinit in fiecare neintzelegere, neputintza sau nepasare a celor din jur. In fiecare dintre cei care nu pot sau nu shtiu sa-tzi fie "aproape" si pentru ca nu tolereaza sa vada tristetze itzi repeta superficial "o sa fie bine" sau "lasa, ca toate este trecaretze". Sau in cei mai vehementzi care itzi spun ca gandesti denaturat sau ca ar trebui sa faci asha si asha fara sa te lase sa-tzi spui povestea pana la final sau ca "asta nu-i nimik, stai sa-tzi spun ce-am patzit eu" sau cei care te intreaba imperativ "ce-i cu tine, revino-ti !" sau cei care te iubesc atat de mult incat itzi spun cu invershunare ca cei care-ti sunt impotriva sunt greshitzi pentru ca tu ai dreptate sau cei care devin total debusolatzi cand te nu te vad zambind. Si fara indoiala ca fiecare ishi doreshte sa-tzi fie umar sau carja de sprijin sau shut in fund=pas inainte ...si cu toate astea ii simtzi atat de departe de suflet.
Sigur, sperantza ramane caci te gandesti intotdeauna ca cei care sunt "departe" sigur tzi-ar fi "aproape" daca nu tzi-ar fi inaccesibili fizic. Si poate ca tocmai de-asta ii preferi departe...ca sa nu-ti spulberi sperantzele...
Si totusi, parafrazand un mare artist in viatza, o bucurie/ o suferinta/ o viata neimpartasita, "face cat o singurate intreaga".
So, cum facem? Riscam sa ne risipim sperantza oglindu-ne singuratatea in celalalt sau hranim iluzia unei vietzi impartashite intr-un illo tempore nedefinit, "atunci si acolo"...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereDeşi, statistic, cea mai mare teamă e de a vorbi în public, ş-apoi de moarte (adică preferăm să fin în coşciug decât să ţinem cuvântarea de la seinfield citare), eu cred cu adevărat că cea mai mare teamă a omului e de a fi singur. de a comenta singur seriale şi de a mânca toată punga de popcorn, de a îmbătrâni singur etc. Şi dacă nu ai teama asta cât eşti tânăr şi petrecăreţ, o capeţi când ţi se albeşte părul.
RăspundețiȘtergeretoţi ne-am gândit la asta cândva şi pe toţi ne sperie într-o măsură mai mică sau mai mare. şi ne îndeamnă să luăm diverse decizii, inclusiv să acceptăm în jurul nostru persoane care s "ok", dar nu ne fac mai buni, mai fericiţi.
Alone with everybody cu noul concept: with messenger, with facebook, phones, emails, etc. Mult mai înfricoşător decât să citeşti o carte singur acasă..
da, cris, te sacrifici toata viatza ca sa ai pe cineva sa-ti dea un pahar de apa cand ii fi batran pe patul de moarte...dar, daca atunci nu ti-a fi sete?! :)
RăspundețiȘtergereda, tocmai aia e ideea!! pentru că tot bem apă când nu ni-i sete în speranţa că setea vine bând. dar dacă nu o să vină?
RăspundețiȘtergerepoate e de preferat sa caram singuri atunci cand e de carat. de ce sa ne riscam prietenii asteptand sa ne fie alaturi atunci cand ne e cel mai greu? prietenii sa fie ca sa-i iubim, ca atunci suntem mai buni si mai frumosi. ...si pe ei,pe prieteni ii lasam sa ne surprinda, sa ne iubesca atunci cand nu ne asteptam.
RăspundețiȘtergere