Culmea tolerantzei

Am mai gasit azi un dram de intelepciune. Despre acea minunata tarie de a lasa intamplarile sa curga peste tine ca suvoaiele de apa - uneori tumultoase, alteori line - fara sa te agatzi de stanci, alge sau sa-ti infigi ferm picioarele in nisip incercand sa intelegi sau sa te explici pe tine sau pe ceilalti. Fara sa pui "pietre de aducere aminte" , sisifice in esenta - care oricum vor fi spulberate sau subversiv erodate...

. si de la capat

"...In fapta, lumea-i visul sufletului  nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu - ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda..."
Imi rataceste prin minte pasajul asta de ceva vreme. Si azi s-a agatzat de un gand mai recent si au inceput sa-si incalceasca itzele intr-atat incat a trebuit sa le scot la lumina si sa le pun sa se impleteasca frumos sub atenta mea supervizare. Dar reflectoarele le-au inhibat si s-au chircit inapoi de nu le mai pot da de capat.... :)
Incerc sa prind cate-un fir.... era ceva legat de nostalgii, de lipsa de obiectivism a memoriei care retzine ce vrea si deseneaza ceea ce o data numeam "realitate" dupa bunul sau plac cu tushe groase si pasteluri difuze, de parshivele post-evaluari care ne macina cu "ce-ar fi fost daca...", de flash-uri recurente agatzate de cate-o amorsa dintre cele mai diverse - o armonie, o briza, un ton de lumina, un cuvant - care vantura cearceafurile prafuite si te prinde intr-un vortex ce te lasa stors de vlaga....Si ce minune e cand in tot suvoiul asta te opinteshti si pui un zagaz....si te trezeshti in mana cu o ghinda...:)